Am vazut si eu intr-un final Shutter Island. Unii ziceau ca e foarte tare, altii ca e oribil, evident cand un film polarizeaza asa iti cam vine sa faci efortul de a pierde/castiga 2 ore sa il vezi. In cazul de fata, pierderea nu a fost asa mare, punand in contextul de sambata seara, racita bocna si condamnata la stat in casa. Sigur, puteam sa citesc sau sa vad un film bun, dar deja asta e alta poveste.

Dupa ce vezi filmul (ca sa nu zic din primele 10 minute de vizionare), te intrebi ‘de ce’? De ce Scorsese s-a mobilizat sa faca filmul asta. Adica, recunoastere are, financiar nu sta rau, are deja varsta la care (mai bine) ar putea sa se ocupe de gradinarit (daca devine greu cu filmele).

Pe scurt, o investigatie asupra disparitiei unei paciente intr-o inchisoare de detinuti cu boli psihice (condusa de Leonardo Di Caprio in rolul ’serifului’) si care incepe interesant, devine o meta-drama, prin faptul ca ’seriful’ pare bantuit in acelasi timp de 3 probleme existentiale: o nevasta omorata cara tot apare prin vise, plimbarile lui nu tocmai pasnice prin lagerele naziste si nevoia lui de a demonstra ca inchisoarea respectiva de fapt e un cover pentru a face experimente pe oameni, desigur treaba gandita la nivel inalt guvernamental.Si la final tot scenariul ne demonstreaza (cumva, fara a mai avea un sens) ca e o linie foarte fina intre realitate si perceptie, si ca identitatea ta (in cazul lui, de om al legii) poate fi rapid schimbata 180 de grade in criminal periculos. Sau invers.

E cumva stilul lui Scorsese sa imbine mai multe planuri pana cand nu mai stii exact la ce te uiti. Insa in cazul de fata, e ca si cum ar fi avut in cap trei idei de scenarii complet diferite (drama personala aka ‘nu e bine sa-ti omori nevasta oricat de psihopata ar fi’, drama macro ‘nazisti versus evrei’ si drama justitiaro-conspirativa ‘guvernul face lucruri rele cu mintile oamenilor’), dar avea buget de un singur film. Asa ca a iesit un 3 in 1, care e de fapt 1 film in 3 scenarii.

Si da, e greu sa gasesti un mix bun.

Ieri am ajuns la 2012. Nu imi propusesem sa-l vad, dar cum eram in trecere pe la ‘mall-ul cel nou’ (da, e timpul sa recunoastem, uneori la mall e ce trebuie) si m-a convins un argument foarte basic:

Ti-a placut Independence Day?

Da…

Pai o sa fie ok si asta, e acelasi regizor!

Ce am omis in acest calcul de 3 secunde a fost ca: a) independence day mi-a placut cand eram a6a cred, si b) Roland Emmerich, regizorul, dupa Independence Day a scos chestii gen Godzilla sau 10.000 BC. Deci ce urma nu putea sa fie decat mai prost sau egal. Dar ma rog, avea un casting ok (John Cusack, Woody Harrelson si Amanda Peet), promitea efecte speciale like there’s no tomorrow, si, pana la urma, un popcorn bine facut poate face o vizionare mai putin dureroasa.

Pe scurt, filmul e pe scurt despre sfarsitul lumii ‘as we know it’. Pe care Roland Emmerich tot incearca s-o termine odata. Nu i-a iesit cu extraterestri, nu i-a iesit cu dinozauri in filmele anterioare, acum incearca o reteta noua: calendarul mayas, care zice ca lumea se va termina in 2012. Ce se intampla e ca soarele emite radiatii mult mai mari, care incing miezul pamantului facandu-l sa explodeze. Buuun. Si aici intervin cele 2 planuri ale filmului:

a. planul politic

Sefii statelor importante (printre care culmea e ca nu am vazut Romania, dar probabil pt ca tocmai sunt alegeri si nu stiau pe cine sa portretizeze) decid sa construiasca niste arce (care aratau cam cum ar fi construit Noe arca daca s-ar fi uitat la Start Trek). Desigur, nu pot fi salvati decat cateva sute de mii de oameni, si aici apare prima morala a filmului: ‘nu-i lasati doar pe cei cu bani sa aiba sanse reale’ (la bordul arcelor vedem numai miliardari rusi si arabi, si nu cei mai potriviti pentru propagarea speciei, deci o adevarata lectie de ‘asa nu’).

Desigur, cineva trebuie sa se sacrifice si sa nu accepte aceasta stare de fapt. Apare o noua morala, ‘capitanul e ultimul care trebuie sa paraseasca corabia’, deci cel care se sacrifica e nimeni altul decat presedintele Statelor Unite (care, surpriza, e negru si super de treaba) care ramane alaturi de cei care l-au votat, pe planeta in flacari.

Si apoi, morala numarul 3, ‘binele comun e mai important decat cel personal’ (la partea asta deja lumea casca), asa ca toti presedintii din nucleul dur (Germania, China, etc) se pun de acord sa primeasca la bord o transa de oameni care nu apucasera sa urce, in ciuda riscului iminent de a muri cu totii daca mai asteptau sa urce si ceilalti la bord. Filmul trece cu brio testul de political correctness si il pica total pe cel de scenariu bun.

b. planul soap opera

Aici il avem pe John Cusack, divortat de Amanda Peet pentru ca nu dedica timp familiei. Iar ea s-a recasatorit (evident cu un tip usor antipatic, sau ma rog nu la fel de simpatic ca fostul sot, care evident ramasese unica si adevarata dragoste) si a pastrat copiii. Cum un astfel de trio (plus copiii) nu poate fi adus impreuna decat de un colaps al omenirii, sotul, sotia si fostul sot impreuna cu odraslele fac echipa pentru a-si incerca norocul sa patrunda pe usa din spate a arcei, pentru care nu aveau evident bani de bilet pe usa din fata (un miliard de euro per om costa un loc la bord). Dupa ce scapa fara nici o zgarietura dintr-un amalgam de continente care se scufunda, lava care erupe si zgarie nori care se prabusesc (asta fiind partea fun a filmului), ajung in fine la nava-mama. Unde trebuie transata un pic situatia, pentru ca, nu-i asa, publicul nu a dat atatia bani pe bilet s-o vada pe Amanda Peet ramand cu sotul ei actual, chirurg plastician si desigur personaj secundar. Asa ca el moare, lasand loc pentru reconciliere familiala intre fostul sot aka John Cusack (mult mai personaj principal si deci cu drepturi depline la happy end) si familia sa. Spectaculos.

Prin urmare, lumea nu se termina, decat pentru cei saraci si pentru figuranti. Deci fiti pe pace, toti cei care sunteti seici sau aveti cazinouri in Vegas (sau aveti vreo legatura cu John Cusack), viitorul e al vostru si dupa 2012. Eu nu intru in niciuna din aceste categorii, deci nu pot decat sa regret c-am pierdut cu filmul asta 2 ore din viata, si asa scurta daca e sa ne luam dupa mayasi.

Iata si trailerul, contine cam tot ce e de vazut din efectele speciale ale filmului. deci cam tot ce e de vazut:)

Mai putin ce zace-n titlu: Woodstock. Taking Woodstock. Un film care ar merge nominalizat la categoria ‘best trailers’, pentru ca in urma trailerului m-am deplasat pe ploaie pana la cinema, fara fular si cu multe asteptari. Bine, nu pot spune ca e un rateu regizoral al lui Ang Lee (si poate daca ar fi durat tot filmul cat trailerul era chiar un masterpiece), doar ca strict subiectiv ma asteptam la altceva de la un film despre Woodstock. Sa ies de la film si sa imi iau bilet pe loc spre primul festival (ne imaginam ca e vara si vacanta), sau macar sa ma faca sa numar cate luni mai sunt pana la vara. A fost insa un film ok, o poveste haioasa, si atat.

Buun. Un mic intro pentru cei care nu l-au vazut. Pe scurt, filmul ‘based on a true story’ e despre un tanar si familia sa de imigranti evrei, care au un business falimentar intr-un orasel uitat de lume din state. Viata li se schimba (surprinzator) radical cand tipul tanar ii convinge pe organizatorii Woodstock sa tina nebunia la ei in orasel.

Toate bune si frumoase, ma pregateam in continuare pe la minutul 60 sa inceapa filmul, adica sa simt un pic de furnicaturi de atmosfera Woodstock. Insa Ang Lee s-a gandit probabil ca pentru asta exista documentarul, asa ca de ce sa nu bagam doar un pic de festival, si sa combinam cu alte ‘un pic-uri’ din viata personala a personajului principal, ca sa bifam toate elementele necesare dintr-un scenariu de maxim succes.

Asa ca in loc sa fie un film de atmosfera, e un film in care eroul nostru devine din geek un spirit eliberat de cumintenia usor ingusta la minte si incheiata la toti nasturii camasii, din neasumat sexual in gay asumat(din fericire nu si cowboy), din sarac bogat, din evreu persecutat intr-un cetatean iubit de multi pentru ca a adus business intregului oras. Si ca sa fie lista chiar completa, ar fi mers si sa-i fie frica de apa si la finalul filmului sa salveze o balena (chiar daca in oraselul respectiv nu aveau decat un ocean imaginar, pe care incepeai sa-l vezi de la prea mult LSD). Si apropo de asta, singura scena la care chiar ramai amutit de un zambet greu pe fatza e chiar cea in care intregul Woodstock e vazut prin ochii lsd-izati ai unor tineri, cand miile de oameni incep sa se miste ca niste valuri incredibile si intreaga vale a concertului se vede noaptea ca un ocean. Superba scena. Si pacat de film, cred ca ar fi putut fi mult mai bun cu asa o tema, daca isi propunea mai putine chestii de bifat.