Vineri, the Ark, Joakim. Intr-un cuvant: excelent. Ca tot ziceam in post-ul despre Air ca la un concert bun nu mai apuc sa fac poze ca ma fura muzica, aici spre deosebire concertul de joi n-am apucat sa fac nimic. Astept sa vad poze. Si sa mai dansez ca vineri la urmatorul Joint.

Ieri a fost concertul Air. Asteptam concertul asta de cativa ani. Tot exersand pana acum cu live-uri pe youtube si tentive esuate de a-i vedea prin alte colturi ale Europei. Am ajuns la concert inainte sa inceapa cu ceva vreme, ca nu cumva sa ratam inceputul. Credeam c-o sa fie mult mai multa lume, insa nu pot sa zic ca m-a deranjat o Sala Polivalenta respirabila.

Si a inceput.

Cu un salut politicos, urmat de un concert politicos.

Genul dragut, care nu supara pe nimeni. Exact ce-ti doresti de la una din trupele tale preferate, sa nu te deranjeze. Un concert bun e unul unde uit ca am aparatul in mana sa fac poze si raman gura casca. Ca idée, la Air am facut vreo 200 de poze. Ma asteptam ca in momentul in care incep primele acorduri, sa ne smulga atat de puternic din multime pana in maduva instrumentelor. Sa respiram Air. Momentul insa nu s-a produs, decat poate spre finalul concertului cand parca abia atunci a inceput, ca si s-a si terminat.

Poate din cauza playlistului (unde uneori slagarele in concert pot face minuni, poate un Napalm Love sau un All I need ar fi dat ceva mai multa vana), poate din cauza lipsei lor de prezenta in concert, sau poate pur si simplu aveam eu asteptari exagerate de la acest live. Sigur, nu ne-am astepta sa-si rupa tricourile sau sa se arunce in public, insa lipsa oricarei forme de expresivitate si entuziasm, posibil datorata faptului ca sunt in turneu de ceva vreme, a lasat o diferenta fooarte mica intre salutul lor si cel ‘robot style’ pe care il mai puneau intre pauzele pieselor. Ca si cum ar fi pus robotul pe play si ei s-au dus in culise. Cam asta era senzatia. Lumea in jur vorbea, iar concertul avea un iz trist de elevator music. Nu zic ca interpretarea nu a fost ca la carte, de sunat suna foarte bine, la fel ca si mp3-urile Air din pleilistul de acasa. Unde poate ar fi fost o idee mai buna sa raman, si sa continui sa-mi imaginez cat de tare ar fi Air in concert.

Eh, who knows, maybe next time.

Chit ca e tarziu, better late than never zic eu, asa ca here goes un Cum a fost cu intarziere, pentru ca pur si simplu nu detin consecventa necesara

Vineri seara Polivalenta era absolut plina, de departe mai plina decat am vazut-o eu in ani recenti. Asta probabil pt ca eu nu am fost la Tiesto… dar oricum, intorcandu-ma la vineri…

Am ajuns, cu mica intarziere, si ne-am proptit la coada de jetoane, cum se si cuvine. Si cum stateam noi frumos la coada, cu inca 200 de oameni, se auzeau dinauntru niste bubuieli dementiale, toba mare batuta cu atata furie ca ti se facea mila de ea, micuta. Asa ca ne-am avantat “degraba” in multime si m-am postat in fata scenei, undeva unde mai mai ca se puteau ghici niste contururi de oameni adevarati la un set mare de tobe si niste turntable-uri.

Tot nu ii vedeam pe baietii de la Gorillaz, asa e actul lor – un ecran in spatele lor si un ecran in fata lor, proiectii simultane pe ambele cu personajele lor maimutarite si mesaje ocazionale gen “monkey business” si “outstanding”, si ei la mijloc, ascunsi si bagand in voie.
Tobosarul era geeeenial, desi zau nu inteleg cum de nu se spargeau tobele cand dadea in ele, din exces de energie, zel si talent, fireste dar in principal dintr-un exces de forta (si cand spun exces i mean in a good way). Si nici baietii de la turntable-uri nu se sfiau cu editatul de ritmuri pe piese ultracunoscute. Se schimbau piesele sub ochii mei, dar calculat, frumos (un pic prea calculat as zice), pe placul multimii, atat cat sa fie altceva dar inca fredonabil.
In concluzie, show-ul Gorillaz Sound System a fost un mare crowd pleaser, si sa fim seriosi, cine are ceva de obiectat la asta? Pana la urma, in ciuda dezamagirii mele initiale, conta relativ putin ca Damon Albarn nu era in mod real acolo, pentru ca il auzeai cantand, pe el si pe tot restul lumii- oricum cred ca e greu de gasit o piesa la care multimea sa cante mai la unison decat pe Clint Eastwood, chir si pe ritmuri improvizate si batai de tobe care acopereau vocea intregii sali.

iata – in loc de poze

Si apoi cine spune ca Damon nu era acolo… sure, nu l-am vazut, nimeni nu l-a vazut, dar pana la urma nimeni n-a vazut nimic dincolo de ecran eh, putem sa speram.

Dupa acest tur de forta de beats si racnit din toti rarunchii (nici prea scurt nici prea lung), au urmat Underworld. Au aparut la momentul potrivit, printre oameni deja fericiti si semi-ragusiti, dar dornici de ceva si mai flashy, daca era posibil. Si pentru flashy poti sa te bazezi pe Underworld. Asa ca lumea a continuat sa fie fericita o data cu intrarea baietilor pe scena. Decorul era cumva familiar, un upgrade, e adevarat, fata de ce a fost anul trecut, iar Karl si Rick erau neschimbati, as usual. Explicatia rationala e ca prin cine stie ce pact nocturn la un crossroad obscur, timpul trece pe langa ei intr-un ritm invers proportional cu rapiditatea miscarilor de sold ale lui Karl…

Sunau foarte foarte bine, evident, asa cum ma si asteptam dupa experienta de anul trecut. Mai intai a fost un intro lungut si destul de placut psihedelic la prima piesa, pe care multimea se balanganea pasnic. Si dupa 3 minute sau ceva de genul de sunete pasnice a inceput ce e de fapt Underworld, aceste beaturi care ti se imprima instantaneu pe creier si care te fac sa sari in sus. Si daca ma intrebati pe mine, asta e farmecul lor – aceasta capacitate extraordinara si total neasteptata a unor britanici middle-aged de a te face sa topai pana pici. Asta fac ei bine, cel mai bine, remarcabil de bine! Si sa nu ne amagim – de picat pici pana la urma, si asta cu mult inainte sa dea ei semne de obosela. Si atunci cand intr-un final ai cedat, tendinta e sa cazi in genunchi, plin de respectul ce li se cuvine unor oameni in varsta dar mai fit ca tine. Si aici normal, prin varsta ma refer la maturitate muzicala :-p

A, si pe langa muzica, ca bonus – daca te holbezi suficient timp la outfiturile sclipicioae ale lui Karl te ia cu ameteala, da o ameleteala placuta, zic eu whisky-redbull helps…

Deci crowd pleaser no2, sau in cuvintele Gorillaz, Feel Good Inc = Underworld.

Din pacate, dupa topait, fredonat si ametit pe muzici care-mi placeau, nu am mai rezistat si dupa, pana la sfarsit. Unii oameni venisera pe acolo cu masti septice, pazindu-se fix de invizii indolenti ca mine, care venisera tusind discret si rusinat si care inevitabil au plecat tusind mai tare si ragusiti complet. Tot feel good-ul spre rau, daca te duci la concert racit. Asa ca imi pare rau c-am ratat Dubfire, dar de fapt imi pare mult mai rau ca l-am ratat pe Minus in deschidere. Am vazut in pozele altora ca era la un moment o dansatoare pe scena cu el, tare mi-ar fi placut s-o prind, dar cel mai mult mi-ar fi placut sa-l vad pe Minus bagand muzica intr-o hala enorma plina de oameni… Asa ca daca voi l-ati prins, do tell cum a fost

Sunt la seminarul Wieden + Kennedy, by SMARK. Graeme Douglas si Paul Colman live, despre Wieden, si filosofia de planning de la ei.

Cineva la inceputul seminarului spunea ca i-ar placea ca intalnirea cu plannerii de la Wieden sa-l motiveze sa continue munca pe strategie aici, unde munca in agentie a devenit un proces frustrant din care ’scapa cine poate’. Acum ne prezinta cum e biroul lor din Londra (we create an environment that inspires people to do the best work of their lives), si cred ca pur si simplu efectul va fi ca va creste procentul de planneri romani care vor sa emigreze. Revin.

Alta chestie misto. Spre deosebire de agentiile de la noi, la ei e haos organizat. Nu stau grupati pe departamente, nu au o diferentiere atat de clara intre strategie si creatie (ei ii zic the creative fog), stuff just happens dar coordonat f bine la nivel de project management.

In planning important e sa poti explica cum functioneaza o campanie. Odata ce intelegi daca si cum functioneaza, forma pe care o ia restul procesului e mai putin importanta.

Desi flow-ul intern de generare a ideilor e cumva nefixat, au obiective foarte specifice pe termen lung. Vor sa fie cea mai tare agentie interactive din lume pana in 2010. Pe ce mizeaza cand zic asta? Pe Platform, cu care incearca sa recruteze pe proiecte niste minti tari. Prima perioada de inscrieri s-a incheiat din cate stiu, dar o sa mai urmeze una la toamna. Deci da, oricine poate participa, asa in fine dau sens spam-urilor cu ‘want to work from home and earn money?”

Saptamana trecuta a fost concertul AC/DC din Amsterdam. Bilete sold out, vreo 80mii de oameni care s-au asigurat de asta cu mult timp inainte. Eu, ce sa mai, mi-am luat bilet prin martie, si poate rubrica asta s-ar fi chemat “Eu am fost acolo” daca nu ramaneam fara fonduri si abandonam pe ultima suta de metri, ramanand cu gandul ‘macar Benicassim sa fie’ proiectat in mod repetat si (degeaba) terapeutic.

Din fericire, prietenii mei sunt mai chibzuiti ca mine, si au ajuns sa-i prinda pe roackeri inainte de primul talon de pensie. Asa ca am selectat un esantion reprezentativ din comunitatea romana prezenta la desfasurarea de forte de pe Amsterdam Arena¬† si i-am intrebat ‘cum a fost’, in speranta ca n-am pierdut mare lucru si ca videoclipurile lor de pe VH1 tin loc de concert. Iata mai jos cam cum au stat lucrurile.

“Eu m-am dus pentru muzica dar am primit si ceva spectacol. ma bucur ca au pastrat trucurile lor dintotdeauna, de exemplu tunurile de pe scena la “for those about to rock”, clopotul imens pe “hell’s bells” si sepcuta lui angus cu coarnele care sunt pt ac/dc ce e limba scoasa pt rolling stones.¬† la trucuri noi trecem trenul de pe scena, pe “rock n roll train”, de pe noul album. Playlistul nu putea fi mai bine ales, cu multe din piesele vechi, de genul “Let there be rock”, “Highway to hell” si “The Jack”.¬† Angus Young , maniac, incovoiat in jurul chitarii, e la fel de incredibil ca in clipurile vechi.
Mi-a parut rau ca au imbatranit, evident, desi Brian Johnson arata absolut neschimbat si, to be fair, audienta lor e surprinzator de tanara.¬† Am cumva “mixed feelings” despre faptul ca noul album are cam aceeasi linie melodica de pe vremea Back in Black. Rock curat si energic ce-i drept, dar suspectez ca lucrurile ar fi stat altfel daca pe scena ar fi fost Bon Scott in loc de Brian Johnson. All in all, a fost un concert tare, pe genul “incarcare cu energie” iar Angus Young a fost fix ce te astepti de la o legenda vie. ” (Iulia Simtion)

“Am primit biletele de concert plus cele de avion de ziua mea, asa ca nu a fost neaparat decizia mea sa merg.Nu sunt fan Acdc, insa cred ca este genul acela de trupa pe care nu trebuie sa o ratezi cantant live. Ca sa o ia cu inceputul: concertul a avut loc pe 24 iunie, pe Amsterdam ArenA (cica asa se scrie cu A mare la final.. ma rog). Am ajuns acolo cu un prieten. Nici unul dintre noi nu stia drumul evident, asa ca am gasit imediat o metoda sigura prin care sa ajungem pe stadion: am mers in Central Station, apoi ne-am luat dupa tricouri. Nu stiu sa aproximez cati oameni au fost pe stadion, cert e ca era un stadion enorm plin. La intrare am gasit o multime de oameni care vindeau sau isi vindeau biletele, deci iata ca si la ei se poate bisnita la poarta stadionului.Eu am intrat pe stadion la 9 fix si la 9 fix a inceput si concertul. Am stat in tribune, undeva sus, sus de unde vedeam tot. Pacat ca la olandezi se intuneca pe la 10.30-11, caci de abia atunci cand s-a intunecat am inceput sa simt atmosfera de concert. De cantat au cantat si piese noi si piese vechi. Mie una mi se parea ca toate suna la fel, dar poate sunt eu afona. A fost un singur bis, apoi s-au aprins reflectoarele si afara cu noi. Cam asta a fost concertul pentru mine. Nu au interactionat cu publicul, insa m-am bucurat sa vad live basca si vesta lui Brian Johnson si unoforma de elev a lui Angus Young, si da am cautat pe Google cum ii cheama pe oamenii astia. Ah, sa nu uit de soloul din final al lui Angus Young la care s-a zbarlit pielea pe mine.” (Elena Draghici)

“Din momentul in care trenul a aterizat pe scena, prin ecranul de pe fundal, pe care era proiectata o animatie dementa si au inceput acordurile primei melodii, au trecut doua ore care pot fi descrise doar de niste balbaieli care suna cam asa: Vuietul celor 80000 oameni din stadion cu cornitele rosii si stralucitoare in cap…. stripteasul clasic al lui Angus pe un solo de chitara total dement…. papusa gonflabila gigant care calarea locomotiva aia….. podiumul din mijlocul stadionului pe care Angus s-a catarat deasupra tuturor intr-o ploaie de confetti alba……The Jack – melodia pe care am ascultat-o in primul an in care am calcat in Vama, acum 10 ani, in barul cu acelasi nume…. bataile tobarului pe cat de simple, pe atat de puternice, care iti intrau prin tapli in corp si refuzau sa iasa de acolo… vocea aia extrem de haraita a solistului…. parul alb de bunic al basistului…. piciorul stang al lui Angus care nu a stat locului deloc, tot concertul…. Highway to hell, care a fost exact cum visam in liceu… si in final tunurile din care s-au tras celebrele salve in semn de respect pentru toti rockerii, pe celebra ‚ÄúFor those about to rock, we salute you!‚Äù. Intr-un cuvant, au fost 2 ore de rock pur, ‚Äúd-ala adevarat‚Äù, cum zice tata, 2 ore care se uita si care se povestesc greu!” (Vlad Petre – multumim pt poze:)

“Celor trendy-funky uber cool care au venit la concert ¬†mi-au zis ca li s-a parut mai degraba chicios si nasol, un concert de bosorogi ascultati de alti bosorogi muribunzi. Eu, mai batran fiind si mai putin cool, cu o cultura muzicala foarte sumara, indoctrinat de legende si povesti de succes, am apreciat totusi prestatia trupei”. (Laurentiu Semeniuc).

“Sunet si spectacol impecabil, Angus intr-o forma cum nu-mi imaginam ca se poate (la varsta lui si dupa cateva LUNI de turneu deja), show de rockeri ca la carte – tunuri, papusha gonflabila, lumini, fum, sclipici de concert anii ‘80, publicul – un spectacol impresionant in sine, coarnele proiectate din lumini pe multime, imaginile cu gagici din public NUMAI pe piesele despre gagici…
La She’s got the Jack mi-au dat lacrimile de emotzie, la “We salute you” eram in extaz de-a dreptul…
M-am intors mai bogata sufleteste de la Amsterdam.” (Dana Tocu)

Zilele trecute, inainte de concertul de la Arenele Romane tot auzeam persoane nemultumite ca de ce e Basement cap de afis, cand Moderat ar trebui clar sa fie cel scris cu fontu ala mare cu bold. Ma rog, lasand la o parte ca asta ar functiona daca ai vrea sa strangi 300 de oameni undeva la MNAC si nu 3000, am zis sa lasam concertul sa decida cine merita reflectoarele in primul rand. Ii mai vazusem pe Basement Jaxx in concert acu vreo 3 ani la Sziget, unde s-a simtit ca un mini cutremur de 2 ore provocat de o mare de oameni bagati in priza. Ma gandeam ca si-au mai pierdut din energie, ca negresele alea poate au mai slabit, si ca na, una peste alta o sa-mi placa mai putin. Insa daca pana la Basement apreciam mai mult contemplativ prestatia Moderat (foarte buna de altfel ca muzica, vizualuri misto, si daca as fi stiu ca dupa ei urma ceva ambiental, poate chiar m-ar fi facut sa dansez), cand au intrat ei pe scena practic atunci a inceput concertul (ceea ce in filosofia postmoderna se traduce ca momentul in care treci de la a contempla la a dansa). Negresele si-au facut aparitia pe scena, mai grasute ca oricand, iar daca ai fi oprit sunetul arata cumva ca o parada a personajelor din spoturile din anii 90 ale lui Vanilla Ice si MC Hammer, un bazar de culori si sclipici care nu-si facea efectul scontat decat in combinatie cu muzica. Oo, si muzica a fost. Poate nu foarte intelectuala, poate nu prea minimala, poate nu extrem de cool si hip, dar ce trebuie ca dupa concert sa simti cum iti bate inima pana in glezne.

Over all, un concert reusit, daca facem abstractie de stilul unora din cei pusi la intrare si de insistenta bisnitarilor care incercau sa-ti vanda bilete. Iar ca sampling, de unde eram obisnuita sa primesc pliante si brosuri si pixuri, mi s-a parut draguta faza cu ochelarii de concert.

Good work, si asteptam cu nerabdare urmatoarea febra musculara de genul asta:)

Rubrica asta – “cum a fost”, la mine ar trebui sa se cheme cum a fost odata… dar nu ma las eu batuta asa usor. In fond, de vreo doua-trei saptamani imi tot propun sa va povestesc cum a fost.

deci… Cut&Paste s-a intamplat pe 25 aprilie, la Barcelona (cand intamplator eram si eu la Barcelona) si a fost tare. Si-atat. Ha. Nu.
In primul rand, eu am ajuns acolo multumita oamenilor acelora draguti de la lecool, de la care am auzit ca se petrece acest turneu de digital design la Centrul de Cultura Contemporana din Barcelona (pe care il numim afectuos CCCB). Cititi in continuare »