l’Ultimo Imperatore
Credits tiff.net
Sigur ca nu mai ruleaza in cinematografe de ceva vreme- in cele romanesti nu a rulat deloc- dar eu abia acum l-am vazut. Valentino- The Last Emperor, un documentar regizat de Matt Tyrnauer si aparut anul trecut, surprinde franturi din viata designerului Valentino Garavani, fara fast si falsa pompa, unul dintre ultimii haute couture-ieri ramasi, printre legende vii precum Karl Lagerfeld sau… (oh, i am but human, nu vreau sa le trec numele pe acelasi rand)…
John Galliano.
Desi marturisesc ca Valentino nu m-a impresionat niciodata cu creatiile lui- fiind ultra feminine si romantice, au tendinta de a pica de pe radarul meu, insa sunt fara indoiala absolut superbe si flatante pentru orice femeie (slabuta si inalta)- ei bine, acest documentar m-a emotionat (pe alocuri) foarte tare.
Primele zeci de minute se petrec cu Valentino Designerul- cum functioneaza studioul, cum functioneaza el, cum functioneaza procesul creativ. Valentino deseneaza iar o micuta armata de italience usor isterice croiesc si cos si aplica paiete, taie si apoi mai cos pana cand sunt gata toate rochiile minunate pe care le vor purta Julia Roberts sau Jennifer Garner pe covorul rosu. Valentino tuna si fulgera cand i se spune ca ceva nu este perfect, dar in general persoanele obisnuite la 70 de ani fac asta oricum; adunata varsta cu o viata de faima si lux rezulta o usoara dorinta de a avea mereu dreptate si de a face totul mereu perfect. Insa printre micutele iesiri in decor- absolut tolerabile si umanizante- incepe sa rasara relatia sa cu Giancarlo Giammetti- iubitul (timp de 12 ani) si partenerul lui Valentino de peste 50 de ani.
Desi relatia lor s-a incheiat in anii ‘70, exista o anume chimie platonica intre cei doi. Ca orice cuplu care lucreaza dar mai ales traieste impreuna de cinci decenii, dar mai ales ca orice cuplu de septuagenari, Valentino si Giancarlo nu sunt romantici unul cu altul, nici nu provoaca momente de awkward gayness- sunt cuplul de bunici pe care sunt convinsa ca ii avem fiecare la masa de Craciun. Se cearta pe tot felul de mizilicuri, rad unul de altul si isi spala in public disputele pe principiul “Hai sa-ti spun ce-a facut al meu ieri!”. Sigur nivelul la care se intampla asta este cu totul altul decat cu bunicii mei: Valentino i se plange Printesei Rosario a Bulgariei despre faptul ca Giancarlo nu vrea sa redecoreze setting-ul defilarii de la Beaux Arts din Paris. Dar ca si certurile bunicilor, se sting repede.
Insa cand Valentino merge sa isi primeasca decoratia Legion d’honneur, cea mai inalta distinctie acordata de guvernul francez, relatia dintre el si Giancarlo- umbrita de micutele idiosincrazii ale lui Valentino si temperata de rabdarea infinita a lui Giancarlo incepe sa devina tri-dimensionala. Valentino tine un discurs scurt, protocolar in care le multumeste colaboratorilor sai. Apoi il mentioneza pe Giancarlo: “Recunoasterea si amicitia mea se indreapta in mod special catre domnul Giancarlo Giammetti, asociatul meu inca de la inceput care mi-a fost alaturi in toti acesti ani. Lui tin sa-i multumesc astazi cu tot respectul si recunostiinta mea.” Not that touchy, huh? Este touchy in momentul in care se opreste, de vreo 3-4 ori ca sa-si inabuseasca lacrimile, in timp ce-l vedem pe Giancarlo, absolut impresionat si emotionat, bravand cand ceilalti il aplauda si il felicita abtinundu-se sa nu planga la randu-i. Nu e Brokeback Mountain, nu e dragoste furibunda si usor libidinoasa, e o dragoste veche, trecuta prin tot ce se poate trece, care s-a transformat in respect si prietenie in cea mai pura forma.
Filmul urmareste apoi ultimele luni din cariera lui Valentino: cum incearca sa nu se gandeasca la iminenta ‘pensionare’, cum sarbatoreste 45 de ani de moda printr-o petrecere pe cat de decadenta pe atat de stylish si uimitoare si cum, in cele din urma, se retrage in glorie cu o ultima colectie.
Majoritatea filmelor despre designeri au o aura de documentar à la Blair Witch- alearga dupa un monstru cu o camera care se misca incontrolabil ca sa surprinda ceva senzational. Cu Valentino- The Last Emperor se intampla un fenomen absolut superb: nu exista monstri, toata lumea este un erou in felul sau: croitoreasa sefa care tipa la angajatele sale este un erou care desavarseste singura o rochie care nu exista decat intr-un desen si in capul lui Valentino; Giancarlo este un erou pentru ca are rabdarea si flerul fantastic de a reusi sa faca o afacere falimentara (cand a preluat-o in 1960) una dintre cele mai profitabile si mai competitive case de moda iar Valentino este un erou pentru ca la aproape 80 de ani reuseste sa fie relevant si, in buna masura, echilibrat.
Este un film elegant si frumos, in sensul de sublim al acestui cuvant- atat ca fir narativ cat si ca prezentare. Captureaza tocmai atmosfera despre care Valentino spune ca l-a atras la moda de la bun inceput: old school glamor. Mie personal mi-a placut because of all of the above dar si pentru ca:
- Nu exista nimic mai elegant ca un barbat italian elegant. Dixit.
- Valentino a imbracat-o pe Audrey si pe Jackie. Ah.
- Giancarlo si Valentino vorbesc in engleza, italiana si franceza si schimba una pe alta absolut random. Poliglotism adorabil.
- Si ei vorbesc cu ‘cherie’. Ma rog… cu ‘cheri’.
La Festivalul de Film de la Venetia din vara anului trecut documentarul a primit aplauze neintrerupte timp de 10 minute iar anul acesta a fost short-list-at pentru Oscarurile din 2010, sectiunea Cel mai bun documentar. May the best men win.
4 December 2009 | postat de: Bianca | categorie: Fashion | Nici un comentariu »
