- sau despre ce inseamna sa ai o cariera de succes -
Nu am o problemă cu un anumit tip de carieră decât în măsura în care devine un standard de succes care implicit plasează alte profesii în afara ariei zgârcit de restrânse pe care o setează succesului, sau mai puţin pompos spus, ‘ajungerii în viaţă‘ (şi deloc pompos, ’să te scoţi‘).
Din păcate, există o oarecare tiranie a sensului unic în materie de reuşită profesională, mă refer la domeniile dezirabile, pentru tineri mai ales (ştiţi voi, alea unde laptopul şi blackberry-ul devin extensii ale corpului uman şi ‘best regards’ e spus mai des decât ‘ce faci’). Profesiile în care planul cincinal este împachetat cu grijă în ceea ce numim ‘ascensiunea în carieră‘. În traducere liberă, când stai 12 ore pe zi la birou făcând rapoarte şi prezentşri cu bugete de zeci de mii de euro despre noua campanie de suc cu aromă de căpşuni sau vreun nou ambalaj de bere pentru femei. Chestiile cu care ai impresia că vei schimba lumea, pentru că altfel nu s-ar justifica efortul de zi cu zi. Lucruri cu adevărat importante, pentru că datorită lor ajungi să te aprecieze seful, industria, şi ai bani suficienti să mai faci încă un credit pentru maşină de spălat silenţioasă şi vacanţa la Roma (ba nu, Barcelona, că e mai cool).
Iar ce iese din acest şablon de ‘ajungere’ profesională e tratat cu (cel puţin ) o sprânceană ridicată şi un set de intrebări standard: « Da ce face mai exact? Unde-a fost angajat? A, deci n-are prorpiu zis un job? Deci nu face nimic?? »

Nu face nimic. Sau dimpotrivă, face ceva important. Depinde cum defineşti ideea de reuşită. Iar dacă nu îi acorzi un sens unic, începi să poţi vedea dincolo de sheet-urile din excel o realitate paralelă, cel puţin la fel de interesantă în materie de opţiuni de viaţă. Dincolo de brand manager, avocat, contabil, sau ce alte joburi ţi-ai ales la îndemnul părinţilor (sau al colegilor deja angajaţi de care ţi-era ruşine pentru că tu nu te hotărâseşi încă ce vrei să faci) când ai terminat facultatea.
Pentru continuarea fără regrete a articolului (ştiu că vă întrebaţi deja care e legătura cu pozele postate ) este necesară o definitie mai largă a reuşitei profesionale.
Pentru că…
a. nu vorbim de o carieră in sens clasic
Îl vom lua ca exemplu pe Andrei. Pimpuitor sau meşteşugar de biciclete. Andrei are 25 de ani şi face biciclete de ceva vreme. La el în curte, alături de 2 câini şi un garaj ticsit cu rôţi, şurubelniţe şi tot felul de piese care pentru mulţi ar părea o adunătură de fiare, însă el găseşte câté un sens pentru fiecare. Sunt biciclete lucrate cu migală de olandezi, care au trecut prin multe mâini şi s-au oprit în mâinile lui. Le ia din curţile oamenilor care vând biciclete aduse din târgurile de vechituri din străinătăţuri, fie ca le găseşte în Bucureşti sau tocmai hăt, în Ardeal. Primul lucru este să aleagă dintre maldărele de biciclete pe cea care se potriveşte cu ce are de gând să facă şi cu cel care urmează să-i devină proprietar. Unele biciclete au nevoie doar de un mic retuş (curăţare, lăcuire, o piesă schimbată), o culoare mai fistichie, un accesoriu în plus, cum ar fi o şa din piele sau un coşuleţ din răchită îmbrăcat în pânză colorată. Altele trebuie luate aproape de la zéro. Le dezasamblează şi foloseşte piesele de la mai multe biciclete pentru a le recompune. Straturile de vopsea vechi şi rugina sunt curăţate pe rand, descoperind bicicleta aşa cum era ea la început. Odată despuiată, i se aplică o culoare nouă sau o combinaţie de culori, ca apoi să-i fie montate restul pieselor şi accesoriilor. Bicicleta rămâne a lui pentru câteva zile, pentru teste pe şoselele bucureştene. După care îşi găseşte un nou stăpân adoptiv. Unele au chiar 50 de ani vechime, déci s-ar putea créa o adevarată echipăde fotbal din numarul posesorilor lor (asta dacă mulţi dintre ei n-ar fi déjà la pensie). În ziua următoare, Andrei o ia de la capăt cu ‘cariera’. Fără a avansa profesional şi a primi bonusuri că stă peste program ca un angajat model, dar invăţând din ce în ce mai bine meşteşugul.

b. nu implică bugete mari
Doar câteva milioane, obţinute prin vinderea unei biciclete customizate dau şansa uneia noi să fie cumparată şi recondiţionată. Nimic nu se pierde, totul se reinvesteşte. Genul de buget cu care în câteva sute de ani ar putea să cumpere o platforma petrolieră şi să se apuce de un business pe bani adevăraţi.
c. nu are obiective specifice şi nici business plan
Andrei nu ştie cât va mai continua cu bicicletele. S-ar apuca să înveţe ceva nou, dar nu ştie încă ce. Să nu ştii ce urmează să faci la 25 de ani, când unii deja sunt şefi peste o mică plantaţie, poate părea un păcat capital. Dacă ai puterea să o iei de la zero la 25, la 35 sau la 60 de ani, înseamnă că îţi asumi riscul de a ieşi dintr-o stare de confort. Iar în cazul asta, singurul ‘business plan’ e să îţi menţii disponibilitatea pentru lista nesfârşită de posibile lucruri intéresante pe care le poţi face până la pensie. Şi chiar şi după.

d.nu i se acordă un premiu când face ceva excelent
Nu este aplaudat pe o scenă în faţa a câteva sute de oameni, care au venit la premiere mai mult pentru catering şi ca să studieze cu interes evoluţia în greutate a colegilor de la alte companii. Nu face ceva care să fie apreciat de o mână de oameni pentru care un spot TV de 30 de secunde este munca unui an întreg, în timp ce cei cărora le este destinat le ia câteva secunde să schimbe postul cand incepe calupul publicitar.
Andrei face biciclete frumoase. Şi când le face foarte frumoase, plasează un zâmbet larg pe faţa noului proprietar. Şi plantează zâmbete şi pe feţele celor care vor vedea bicicleta respectivăpe stradă, prin parc, pe unde o va duce entuziasmul stăpânului. Or ăsta e un premiu greu de cuantificat, dar care rămâne, cam ca vopseaua când dai cu lac pe ea (ca să vorbesc pentru cunoscători:).
În lumea meştesugarilor de biciclete şi a celor care iubesc sa mearga pe 2 roţi, customizarea de biciclete e o carieră de succes. Şi în lumea iubitorilor de lucruri frumoase şi utile.
Deja s-a strâns multă lume în definiţia asta.
VN:F [1.5.7_846]