Mi s-a intamplat de cateva ori sa descopar un soundtrack mult inaintea filmului pentru care a fost facut. Si tot ascultandu-l, incep sa-mi imaginez despre ce e filmul. In cazul “More’, filmul din ‘69 al lui Barbet Schroeder a carui coloana sonora e semnata Pink floyd, delay-ul intre prima oara cand am ascultat albumul (caseta adica:) si vazutul filmului e de ani buni. Daca treci prin tot albumul, starea cu care ai sanse mari sa ramai e ca dupa ce vezi Tonite lets all make love in London, despre Londra anilor psihedelici. Cam la asta ma asteptam si de la More-filmul. O succesiune de stari, sunete, culori violente si dansuri intortocheate, fara un fir epic prea bine definit. Un film de atmosfera.

De fapt, e varianta mai veche a campaniei anti-droguri pe care o vedem prin oras, aia cu marul injectat si line-ul cu iz apocaliptic ‘drogurile strica tot’. Un neamt inocent ajunge la Paris, se indragosteste de o americanca ale carei vicii erau deprimarea si (implicit) heroina, au parte de o perioada fericita intr-o casuta pe niste stanci, langa o apa, insa povestea merge mai departe, si ‘more’ droguri il fac pe el sa isi incheie prematur socotelile pe acest pamant (ea evident scapa). Un fel de ‘iata ce se intampla daca nu esti cuminte, primesti overdose in loc de happy ending’. Moralizator in mod explicit, simplu, si o poveste de minima rezistenta in locul atmosferei promise de ascultarea pe repeat a albumului.

Dar presupun ca asta ar fi riscul oricarui film cu soundtrack de Pink Floyd. Sa faca filmul sa para degeaba.