Ziua a doua intotdeauna creeaza asteptari mari. Ai scapat deja de cele 15 kg din spate, cortul e pus, ai avut parte de binecuvantarea primului dus. Asa ca dupa o zi de stat pe plaja (care e intr-adevar ‘the shit’ odata ce-ai ajuns acolo, fara tarabe pe plaja, nisip fin, apa calda si locuri la umbra pentru care nu trebuie ajungi sa speli vase ca sa le poti plati), ne-am intors la festival.

Incalzirea a inceput cu Paul Weller, care e un fel de Iggy Pop mai folk si usor albinos. Cu energia si prezenta scenica a unuia de 25 de ani, a fost perfect pentru deschiderea unei seri care se anunta a face multe bataturi pe ritmuri de Kings of Leon si Boys Noize.
Insa nici nu a apucat bine sa cante, ca s-a starnit din nimic (sau din nimic oficial declarat) un incendiu la una din intrarile in festival.  Incendiul a fost stins in timp util si n-a provocat cine stie ce pagube, insa era doar primul test de trecut in seara aia.

A inceput sa bata vantul. Tare. Asa tare ca brusc toata lumea parea ca abia se tine pe picioare la festival si nu doar cei 95% dintre englezii deja hidratati cu mult alcool. Stateam deja de o ora si ceva in multime asteptand sa inceapa Kings of Leon, si totul parea o intarziere ‘due to technical problems’ (dat fiind ca organizatorii n-au zis nimic pana in ultima clipa). Cu cat mai tare eram maturati de vant, cu atat mai mult devenea o chestie de ambitie personala sa nu dezertam. Eram intr-o mare de englezi care vuia din ce in ce mai tare, astfel incat aveai impresia ca esti la o manifestatie anti NATO si nu la un concert. Si asta pentru ca, intr-adevar, “where the bloody hell are the Kings of Leon??”

Dupa o ora jumatate am fost anuntati ca am stat degeaba, trupa nu mai canta. Sigur, cei de la Kings fiind fii de preot probabil s-au gandit ca ‘god doenst want us to play but to get a great early beauty sleep at the hotel’, asa ca in locul lor au urcat americanii de la Tom Tom Club, care au incercat sa salveze situatia. Insa sa calmezi 200mii de oameni perforati de vant si nervosi ca n-au prins trupa pentru care multi dintre ei venisera la festival e o pierdere de vreme, astfel ca Tom Tom Club s-au trezit tap ispasitor si au fost huiduiti (“This is gonna be a riot!!” se auzea in jur) pana au incetat sa cante. Adica in scurt timp, pentru ca nici aparatura de pe scena nu mai rezista vantului.
Cum toate scenele au fost inchise, cei 200mii de oameni s-au napustit spre camping, iar pe drum, intr-o imbulzeala de oameni panicati like there’s no tomorrow, a picat si curentul. Moment in care toata lumea a tacut pentru o clipa, si am auzit cum se aude acolo linistea pentru prima data.
La camping ajunsi in fine, toata treaba cu intrat pe rand si verificat tacticos bratarile fiecaruia s-a transformat intr-o escaladare de garduri si fuga la cort. Corturile insa ia-le de unde nu-s, multe din ele fiind smulse din pamant datorita vantului. Peisajul arata cumva ca in documentarele de pe Discovery despre tornade, insa era mai degraba o repetitie fiind varianta cu corturi nu cu case.

Asa ca multi au fost evacuati si mutati la un adapost, altii au incercat sa gaseasca cazare. Noi am ajuns la micutul nostru cort, care in mod uimitor a ramas in picioare (spun uimitor, insa nu surprinzator, dat fiind ca eu am batut cuiele, si tin sa ma felicit pe aceasta cale:) Si acolo am stat pana dimineata cand vantul incet incet s-a potolit, tinandu-ne cu mainile de husa cortului ca sa nu zboare (na, nu era un moment de maxima ratiune). Rafalele se proiectau parca direct in creier, si aveai impresia ca esti o bucata de ceva scapata din greseala intr-un shaker. Pe fundal se auzeau voci de englezi fara cort, cu reprosurile de rigoare: “You prick, for ten euros extra you said nooo, why stay at the hotel, lets go to the camping! Now here’s the fucking camping!”