Benicassim leaga desertul cu marea prin muzica. Benicassim e locul unde lumea face mizerie cu accent britanic. Benicassim e festivalul pentru englezii care n-au mai prins locuri la Glastonbury. Benicassim e un Bestfest muult mai scump. Benicassim te atrage ca fata morgana si te lasa aproape dezbracat promitandu-ti ceva mai tare la anul. La Benicassim poti alege daca sa adormi pe ritmuri electro sau pe sunet de valuri la picioare. Benicassim te elibereaza de tine si te transforma intr-un vagabond asumat. Benicassim e locul unde poti fi oricine. Nimanui n-o sa-i pese, in frunte cu tine.

Benicassim e ditamai festivalul, deja la a 15a editie. Si prima editie bifata de mine si de Sma. Totusi, dintre toate festivalurile mari, de ce l-am ales fix pe asta ? Intrebare care a aparut in mod paradoxal dupa festival si nu inainte. Pentru ca inainte mi-era clar ca acolo trebuie sa merg.
Facusem un calcul simplu: cam aceleasi trupe care-mi plac (plus minus) pe la toate festivalurile care mai erau ok in Olanda, Germania sau Belgia, dar fara a primi bonus si ploile aferente. Imi dau seama ca un homo festivalus autentic poate face din plimbatul in noroi in cizme colorate un fashion statement, insa eu imi asum limitele si dorintele primare, dupa cateva plonjari intr-un cort scufundat la Sziget (si sa nu uitam, Szigetul e mic copil in materie de ploaie fata de variantele mai germanice).
Si daca vremea a fost argumentul rational de baza, de fapt de unde mi s-a tras cu Benicassimul n-are nici o treaba cu calculele pragmatice: am citit acu vreo 2 ani un articol chiar in Republik, scris de Anca Gradinariu cred, care mi-a placut asa mult ca m-a facut sa vreau sa ajung si eu acolo. Si am ajuns la Benicassim. Locul unde nu regret ca m-am dus ca sa nu regret ca nu ma voi mai intoarce niciodata.
Pornind cu acest ton de subiectivism asumat, iata povestea Benicassimului 2009.

Ziua 1 – festivalul unde ajungi sa vezi trupele din line up pe Youtube

Drumul pana la festival e o peripetie in sine, mai ales daca o arzi boem si ti se pare ca e sub rangul tau sa faci rezervari in avans la trenul de la Barcelona spre Benicassim, care e la vreo 2-300 de km distanta. Pentru ca noi asa am facut (si cand zic noi si Sma e deopotriva in aceeasi oala), si ne-am trezit in Barcelona cu zero masini de inchiriat, zero autobuze si trenuri de luat. Adica ce sa mai, zero compromisuri cum spunea o reclama. Cum time flies when you’re having fun intre Avis, Hertz si Eurolines, se apropia deja ora de intrare la festival si noi inca exersam mersul pe jos cu bagajele in spate. Mare minune mare, gasim intr-un final bilete la un tren, insa nu direct (trebuia sa schimbam la vreo 20 km de destinatie cu altceva), si nu ieftin. 60 de euro, in conditiile in care drumul costa in mod normal cam 25 de euro. Insa fiind la clasa 1, odata ajunsi in compartiment ne-au bombardat cu prajiturele si sampanie, si eram atat de ametiti si indopati cand am coborat incat chiar parea ca am facut o afacere fooarte buna.
La festival ajunsi, prima impresia arata cam asa. Din orasul (turistic) Benicassim o iei pe un drum serpuit, care duce la locul festivalului, situat intr-un fel de caldare imensa la poalele unor dealuri. Deci nu pe plaja, cum credeam eu din search-ul pe Flickr, ci la vreo jumatate de ora distanta de mers pe jos.
Festivalul aduce intr-adevar cu Bestfestul, in sensul ca e situat tot intre betoane in mare parte, cu mici petice de iarba intermitente ca sa poti fi una cu natura cand ai nevoie (mai exact, daca esti baiat si e coada prea mare la WC-uri). Sunt trei scene mari, Fiberfib, Fibclub si scena verde (Escenario Verde). Fiberfib-ul si scena verde, cea powered by Heineken, sponsorul principal si fooarte evident al festivalului erau in camp deschis, si cred ca incapeau in ariile lor cam 100.000 de spectatori. Fibclubul era scena Vodafone, un cort imens in genul Party Arena de la Sziget, si cam cu acelasi tip de muzica (electro si DJiala). Spre deosebire de Sziget insa, campingul e strict separat de zona cu scene si mancare, si e pazit in consecinta. Iar ca preturi, Benicassim e locul unde te imbeti dintr-o bere numai pentru ca cea mai ieftina e 2 euro jumatate.

Buun. Ajungem noi in acest loc care seamana cu un cerc lasat in urma o nava extraterestra cand decoleaza, intr-un cor de englezi inarmati inca de pe drum cu sticle de vodca simpla, pe care le goleau cu determinare si consecventa pe care numai la un popor care a creat un imperiu cred ca le poti vedea. Orice si-ar propune, ei devin cei mai buni in chestia respectiva. Inclusiv cand e vorba de a scapa nevatamati din consumul de 2 litri de vodca la 40 de grade afara. Respect.

Eu si Sma aveam acreditari de presa, si ne gandeam ca scapam repede pe la 8 jumatate seara cand am ajuns (la 9 jumate incepeau Mystery Jets). Asa cred ca se gandeau si ceilalti vreo 600 de jurnalisti acreditati. Impreuna am petrecut clipe minunate timp de vreo 4 ore la coada (pentru ca erau 3 oameni care se ocupau de intraga armata ziaristica), in care s-au terminat toate concertele mari din seara respectiva. Oasis, Mystery Jets, Gang of Four, etc. Si na, nu ca m-as enerva eu ca n-am prins concertele din cauza proastei organizari (doar am vazut fragmente pe Youtube dupa!), dar ma gandesc ca pentru ei ar trebui sa fie important ca presa sa aiba acces cat mai repede, ca sa poata sa scrie despre festival. Eu pot scrie despre cele 5 minute din concertul We are Standard pe care le-am mai prins: au fost ok.
Ziua s-a terminat apoteotic cu lasarea bagajelor in camping, undeva in afara zonei de camping propriu zise, care se umpluse deja pana la refuz cu corturi. intr-un spatiu in camp inconjurat de gard de sarma, unde parca erai pe platou intr-un episod din Prison Break (cu atat mai mult cu cat periodic un paznic venea si lumina cu o lanterna gardurile ca sa asigure ca ‘pe aici nu trece nimeni’). Ne-am montat rapid cortul, ne-am luat sacii de dormit la spinare si am pornit spre plaja, pustie si slab luminata, unde am dormit neintorsi.