Erau¬†putine locuri in Bucuresti la fel de placute ca ceainaria din Cotroceni. Vara stateai intr-un scaun de rachita si beai un teashake parfumat, iar iarna la caldurica alaturi de un ceai d-ala prajit (o bunatate). Intr-o vreme ajunsesem sa merg foarte des, si deja stiam cam cine vine, cine serveste. Eram de-ai casei cum s-ar spune. Am fost azi, dupa multa vreme, si, normal, peisaj destul de schimbat ca oameni. Si plin ochi, lucru de care initial m-am bucurat, ca-i semn ca le merge bine. Daaaar. Intram, ne anunta ca nu mai au locuri. Ma rog, vina noastra, n-am facut rezervare. Ca sa mai aman putin perspectiva intoarcerii afara in frig, am zis sa-mi iau un ceai pentru acasa. Si ii¬†rog pe cei 3 (atentie, 3) care serveau sa-mi dea ‘to go’ un ceai de vanilie. Se uita unii la altii, si zic: ‘Dar e plin’. Si zic, crezand ca nu m-au inteles:¬†`Pai am inteles, nu e pentru aici, e pentru acasa’. Si ei zic: ‘Pai nu putem sa va¬†dam ceaiul acum’¬†(ceaiul fiind o punguta cu ceaiul respectiv, ca la Carturesti). Nu puteti veni maine sa cumparati?’¬†¬†I rest my case.