Ken Nordine e pentru mine Vocea. Un jazzman batran, sfatos si ragusit cu un timbru vocal dupa care ti se muleaza pulsul. Si in cazul lui, ce aud imi place la fel de mult ca ambalajul rezonant. Un amestec de jazz cu poezie in care trateaza tot felul de subiecte mai mult sau mai putin abstracte. Insa cel mai mult imi place cum vorbeste despre niste lucruri aparent banale intr-un mod care te face sa-l asculti la fel de captivat ca atunci cand ai dat peste un disc vechi cu povesti pe care credeai ca l-ai pierdut. Ca in fotografie. E cel mai greu sa tratezi interesant imaginile banale pe care le vezi zilnic in drumul spre serviciu.

Bine, stiu, cum a ramas cu Nordine. El reuseste sa spuna povesti despre culori. Verdelui i-a facut o adevarata istorie de viata. Ceea ce imi dau seama ca asteptam de mult. In general, verdele capata¬†cel mult¬†un¬†spatiu dedicat pe¬†sacou sau manusi (dupa multe impotriviri din partea celor care cred ca gri cu maro e the thing in materie de haine),¬†sau e o optiune pentru o geanta de plastic pe care scrii ‘eco’.¬† Verdele e ca ‘buna ziua’. Un automatism placut privirii care eventual¬†implica niste cheltuieli suplimentare cand e la moda si il vezi prin toate vitrinele.

Ei bine, Nordine face un pic de dreptate si trateaza verdele altfel decat ca pe o pata de culoare. Si nu numai pe el. Si galbenul, si magenta. Mai jos povestile lor. Si daca nici dupa asta nu le tratam mai cu grija, macar sa le asortam cum trebuie.